Învăţământul teologic seminarial în Biserica Ortodoxă Română

S-a susţinut mereu că până la începutul secolului al XIX-lea, - când s-au întemeiat seminariile teologice - cunoştinţele de carte ale preoţilor români s-ar fi limitat la strictul necesar pentru săvârşirea slujbelor bisericeş ti: scrisul, cititul, cântările bisericeşti, rânduiala slujbelor şi învăţături reduse de teologie la nivel de catehism. Afirmaţia este valabilă numai în parte, mai cu seamă pentru preoţii din mediul rural.

Profesorul Ştefan Bârsănescu a dovedit că între anii 1490-1585 a funcţionat o şcoală la mănăstirea Putna, la care au activat profesori de mare prestigiu ca : Eustatie „ritor, domesticos şi protopsalt”, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, Antonie protopsaltul, la mijlocul secolului al XVI-lea, „ritorul şi scolasticul” Lucaci, atestat documentar în 1581. Şcoala avea caracterul unui seminar, în care se studiau discipline teologice şi umaniste, pravilele, noţiuni de astronomie şi calcul pascal, muzica bisericească.

Alţi candidaţi la preoţie îşi dobândeau învăţătura în numeroasele şcoli bisericeşti din toate „ţările“ româneşti, în şcolile care funcţionau pe lângă centrele eparhiale (Bucureşti, Râmnic, Buzău, Argeş, în Ţara Românească, Iaşi, Roman, Rădăuţi şi Huşi în Moldova, Alba Iulia în Transilvania). Unii preoţi din oraşe sau cei de la parohiile „domneşti” se vor fi pregătit şi în şcolile superioare înfiinţate de domnii ţării: „Colegiul” lui Vasile Lupu de la mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, apoi Colegiul greco-latin din Târgovişte, întemeiat în 1646, deci în timpul lui Matei Basarab, Academia de la Sf. Sava din Bucureşti, înfiinţată în 1679 sub Şerban Cantacuzino şi reorganizată în 1694 sub Constantin Brâncoveanu. În Transilvania, o şcoală cu vechi tradiţii a fost cea de pe lângă biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, fondată încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, şi reorganizată în 1597 de protopopul cărturar Mihai, colaboratorul lui Coresi. Din documentele timpului rezultă că unii tineri transilvăneni se pregăteau pentru preoţie în şcolile mănăstireşti din Ţara Românească şi Moldova (Cozia, Argeş, Colţea, Neamţu etc.).

Luminatul domn Constantin Mavrocordat, în repetatele sale domnii în Ţara Românească şi Moldova, în cursul cărora a iniţiat o serie de reforme, a urmărit – între altele – şi ridicarea nivelului de pregătire şi a stării materiale a clerului de mir şi monahal. Astfel, prin aşa-numitul „aşezământ” sau „constituţie” din 1741 din Moldova, marii boieri, mănăstirile şi preoţii erau scutiţi de dări. În schimb, toţi slujitorii Bisericii erau îndatoraţi să înveţe carte ca apoi să îndrume şi ei pe alţii. În Cronica atribuită lui Enache Kogălniceanu se relata că: „s-a apucat de capul preoţilor să-i înveţe carte, frământându-i în tot chipul”. Toţi preoţii au fost obligaţi să se prezinte pentru 40 de zile „la vlădicie”, adică la centrele eparhiale, pentru învăţătură şi practică liturgică. La sfârşit erau examinaţi, urmând ca aceia care nu vor corespunde, să fie „canonisiţi”. De asemenea, a dat dispoziţii ca preoţii şi diaconii fără pregătire să fie puşi la bir, în rând cu ţăranii. „Şi aşa de mare frică aveau bieţii preoţi şi diaconi - continuă acelaşi cronicar - că începuse Constantin Vodă a orândui preoţi învăţaţi de îmbla prin toate ţinuturile şi prin toate satele ca să vadă ce fel de cetanie fac pe la biserici, la care nu putem scrie ce frică trăgeau bieţii preoţi, că se apucau la bătrâneţe să înveţe carte.”

În cea de-a treia domnie (1748-1749), a continuat lucrarea de lumi-nare a clerului moldovean. În aceeaşi Cronică se relata că toţi preoţii şi diaconii din Iaşi au fost obligaţi să se prezinte zilnic la biserica Curţii domneşti, unde li se predau rânduielile slujbelor bisericeşti de către „un preot ce-l avea Măria Sa învăţat la carte grecească şi românească… de care foarte se spăriese preoţii şi care nu prea ştia carte, se apuca de învăţa de-al doilea…” În acelaşi timp, ierarhii au primit dispoziţii să nu mai hirotonească nici un preot sau diacon neştiutor de carte. Pe temeiul acestei dispoziţii, mitropolitul Nichifor (1739-1750) a hotărât, la 9 iunie 1749, ca în şcolile care funcţionau pe lângă bisericile din Iaşi, tinerii care doreau să devină preoţi să înveţe mai mult decât alţii, spre a deprinde bine toate rânduielile slujbelor bisericeşti.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar primele încercări de înfiinţare a unor şcoli speciale pentru pregătirea clerului. De pildă, în 1764, Ştefan Racoviţă, domnul Ţării Româneşti, a înfiinţat o şcoală pe lângă biserica Sf. Dumitru din Craiova, în care să se pregătească şi candidaţi la preoţie. În 1775 s-a înfiinţat o altă şcoală de acest gen, la mănăstirea Obedeanu din Craiova. În 1776, Alexandru Ipsilanti a rânduit un dascăl la Mitropolia din Bucureşti, care să instruiască pe cei ce voiau să ajungă preoţi. Nu ştim cât timp şi în ce mod au funcţionat aceste şcoli.

În Moldova s-a înfiinţat o şcoală specială pentru pregătirea clerului la mănăstirea Putna, în 1774, prin strădaniile fostului mitropolit Iacob Putneanul (1750-1760) – acum retras aici –, şi ale învăţatului arhimandrit Vartolomei Măzăreanu. Dintr-un certificat şcolar eliberat în 1778 tânărului Isaia Baloşescu (mai târziu episcop al Bucovinei), rezultă că în şcoala de la Putna se studia: Ceaslovul, Psaltirea, Octoihul, Catehismul (româneşte şi ruseşte), Muzica psaltică, Gramatica, Geografia (după manualul episcopului Amfilohie al Hotinului), Retorica, Istoria bisericească, „Scurtata teologie platonească” (deci Catehismul lui Platon al Moscovei) ş.a. Şcoala de la Putna a funcţionat puţin timp (la 19 septembrie 1782 era menţionat ca dascăl de latină şi greacă un călugăr cu numele Ilarion). În urma ocupării părţii de nord a Moldovei de către austrieci (1775), prin Regulamentul de organizare a Bisericii Ortodoxe din 1786, s-a înfiinţat o şcoală teologică la mănăstirea Sfântul Ilie de lângă Suceava, ctitoria lui Ştefan cel Mare, pusă sub conducerea arhimandritului sârb Daniil Vlahovici.

La 1 noiembrie 1796 – desigur la îndemnul episcopului Iosif al Argeşului – mitropolitul Dositei Filitti al Ungrovlahiei, a cerut acordul lui Alexandru Ipsilanti (a doua domnie, 1796-1797), ca mănăstirea Antim din Bucureşti să devină metoc al noii Episcopii de la Argeş, urmând ca în ea să se deschidă şi o „şcoală pentru cei ce vor fi ca să intre în treapta preoţiei, din toate eparhiile, orânduindu-se un dascăl ca să fie pentru catihisis al acestora.” Aprobând cererea mitropolitului, în martie 1797 s-a înfiinţat şcoala de pregătire a preoţilor din cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei, numită şi „de grămătici”, „de ţârcovnici” sau „de candidaţi”. Şcoala funcţiona la mănăstirea Antim şi avea un singur dascăl. Din certificatele eliberate absolvenţilor ei, rezultă că se predau cunoştinţe elementare de Citire, Aritmetică, Istorie sfântă şi Catehism. Nu se cunosc numele primilor dascăli ai şcolii. Primul atestat documentar a fost călugărul transilvănean Ierotei, numit prin 1820. Şcoala a funcţionat până în 1847.

1. Înfiinţarea Seminariilor din Moldova

Prima şcoală teologică ortodoxă românească organizată temeinic a fost Seminarul de la Socola, de lângă Iaşi, care s-a înfiinţat în anul 1803, prin strădaniile mitropolitului Veniamin Costachi şi cu sprijinul binevoitor al domnitorului Alexandru Moruzi (1802-1806). La rugămintea mitropolitului şi a marilor boieri, la 26 iulie 1803 domnitorul a dat un hrisov, prin care dispunea transferul călugăriţelor de la Socola la Agapia, iar al călugărilor de acolo la alte mănăstiri. Apoi, printr-un nou hrisov, cu data de 1 septembrie 1803, a decis ca la mănăstirea Socola „să se aşeze o şcoală cu dascăli moldoveneşti, cari să fie pentru învăţătura feciorilor de preoţi şi diaconi, care, la vremea lor, numai dintr-aceia să se hirotonească preoţi şi toate veniturile acestei mănăstiri să fie pentru plata dascălilor şi a altor trebuincioase a şcoalei.” În anul următor, tot la stăruinţele mitropolitului, acelaşi domn a acordat Seminarului o subvenţie anuală de 2500 de lei din vistieria ţării. Din actele vremii, rezultă că la început se primeau în seminar numai fii de preoţi şi diaconi, fapt pentru care se şi numea „şcoala de catihisie” sau „şcoala pentru învăţătura feciorilor de preoţi”. În 1840, domnitorul Mihail Sturdza, ca o recunoaştere a meritelor marelui ei ctitor, a hotărât ca şcoala să poarte numele de „Seminaria Veniamină”.

Seminarul a fost pus sub conducerea arhimandritului Sofronie (1803- 1812), urmat de arhimandritul Isaia Giuşcă (1812-1834). În primii ani de existenţă, au funcţionat numai trei profesori: Enache Alboteanu la Limba română, călugărul Ioil la disciplinele religioase şi dascălul Constantin la Cântările bisericeşti. Cu timpul, s-au adăugat şi alte materii. De exemplu, în 1815 se învăţau următoarele discipline: Limba română şi Gramatica, Limba latină, Aritmetica, Istoria universală, Logica, Filosofia, Retorica, disciplinele teologice şi Cântările bisericeşti.

Preocupat de ridicarea continuă a nivelului de pregătire a elevilor seminarişti, mitropolitul Veniamin a trimis în Transilvania, în 1820, pe marele cărturar Gheorghe Asachi, să caute dascăli pricepuţi pentru şcoala sa. Asachi a adus patru profesori: pe Ioan Costea (pentru Retorică şi Poetică), Ioan Manfi (Latină), Vasile Fabian-Bob (Teologie) şi Vasile Pop, director şi profesor de Filosofie şi Filologie, toţi cu studii superioare. Păcat că după un an de activitate, au fost nevoiţi să se reîntoarcă în Transilvania din cauza evenimentelor din anul 1821 (a rămas la Iaşi numai Vasile Fabian-Bob).

Mitropolitul Veniamin a fost preocupat în permanenţă de recrutarea unor noi cadre didactice cu pregătire superioară. Astfel, între anii 1834- 1839 şi 1840-1841, a încredinţat conducerea şcolii bănăţeanului Damaschin Bojâncă (1802-1869), pe atunci „jurisconsultul” Moldovei, iar mai târziu profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, urmat de bucovineanul Vladimir Suhopan, pe atunci arhimandrit, iar mai târziu arhiereu cu titlul de Irinopoleos.

Între 1842 şi 1860, Seminarul a fost condus de arhimandritul (apoi arhiereul) Filaret Scriban (1811-1873), fost bursier al mitropolitului Veniamin la Academia duhovnicească din Kiev, care i-a conferit titlul de magistru în Teologie. Noul rector a reuşit să organizeze Seminarul în două cicluri, fiecare cu patru clase, să introducă noi materii de studii şi să recruteze noi cadre didactice fie dintre absolvenţii mai buni ai Seminarului, trimişi la studii peste hotare, fie dintre cărturarii transilvăneni trecuţi în Moldova. Iată câţiva profesori din această perioadă: arhimandritul Ghermano Vida, originar din Maramureş pentru Limbile greacă şi latină, arhimandritul Neofit Scriban, pentru Istorie, Filosofie, Greacă şi Retorică (14 ani), ieromonahul Melchisedec Ştefănescu, magistru în Teologie şi Litere de la Academia duhovnicească din Kiev, pentru disciplinele teologice, Hristofor (Teoctist) Scriban, „candidat” în Teologie la aceeaşi Academie, pentru Istorie şi Geografie, Dr. Anton Velini, pentru Istorie şi Filosofie, ieromonahul Isaia Teodorescu („popa Duhu” al lui Creangă), ieromonahul Isaia Vicol, mai târziu episcop de Roman, ieromonahul Isaia Dârţu, mai târziu arhiereu şi alţii. Numeroşi absolvenţi au fost trimişi – cu ajutorul lui Filaret Scriban –, să aprofundeze studiile teologice, fie în Rusia, fie în Grecia (Melchisedec Ştefănescu şi Teoctist Scriban la Kiev, Ioan Mandinescu şi August Scriban la Petersburg, Climent Nicolau şi Gheorghe Erbiceanu la Atena, Ghenadie Enăceanu la Halchi, Vasile Agapie la Paris), iar după reîntoarcere au fost numiţi profesori.

În anul 1846 s-au organizat aşa-numitele „şcoli catehetice ţinutale”, cu un program de studii redus, urmând ca dintre absolvenţi să se recruteze candidaţi pentru seminar, iar la nevoie, să fie şi hirotoniţi. Conducătorii acestor şcoli ţinutale se numeau „cateheţi” şi erau recrutaţi dintre absolvenţii Seminarului. Ele funcţionau în următoarele oraşe: Iaşi, Piatra Neamţ, Fălticeni (cunoscută şi din „Amintirile” lui Ion Creangă), Botoşani, Roman, Bacău, Focşani, Huşi, Bârlad, Vaslui, Tecuci şi Galaţi. Şcolile catehetice au funcţionat până la 15 decembrie 1859, când au fost transformate în şcoli primare.

Seminarul a primit o grea lovitură din partea mitropolitului Meletie Lefter (1844-1848), care a redus cursurile de la 8 clase la 4, cu materii de studiu elementare, măsură aprobată şi de domnitorul Mihail Sturdza, la 23 ianuarie 1848. Mulţi profesori au rămas fără catedre. O schimbare a lucrurilor în bine s-a petrecut abia începând cu anul 1851, când în scaunul mitropolitan a fost ales Sofronie Miclescu. În acelaşi an, Adunarea obştească a ţării a votat „Legiuirea pentru organizarea învăţăturilor bisericeşti în Moldova”, aprobată de domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), la 7 iulie 1851. Prin această lege se prevedeau trei tipuri de şcoli teologice: şcolile bisericeşti ţinutale (catehetice), cu doi ani de învăţătură, ele fiind mai mult şcoli elementare, pregătitoare pentru seminar, secţia primă a seminarului, pentru „clirosul de mai jos”, cu patru ani de studii, şi secţia a doua a seminarului, pentru „clirosul mai înalt”, tot cu patru ani de studiu. Prin aceeaşi legiuire s-a hotărât înfiinţarea a două noi seminarii, cu patru clase (secţia primă): la Roman şi la Huşi. Conducerea generală a seminariilor era încredinţată unei epitropii, formată din mitropolit, cei doi episcopi sufragani şi din ministrul „averilor bisericeşti” (culte). Seminarul de la Socola era condus de un „comitet duhovnicesc”, format din rectorul, inspectorul (spiritualul), catehetul, iconomul şi secretarul seminarului respectiv.

Ca să ne dăm seama de nivelul de pregătire al candidaţilor la preoţie de atunci, vom prezenta programa analitică a celor trei tipuri de şcoli teologice. La şcolile ţinutale se preda: Scrisul, Cititul, Aritmetica, Istoria sfântă, Catehismul, Tâlcuirea rânduielilor bisericeşti şi Muzica; la seminarul inferior: Gramatica, Artimetica, Geografia, Istoria, Greaca, Rusa (facultativ), Istoria bisericească, Retorica, Dogmatica, Pastorala, Muzica şi Tipicul, iar la seminarul superior: Istoria bisericească, Istoria universală, Latina, Franceza, Retorica, Logica, Psihologia, Istoria filosofiei, Arheologia biblică, Ermineutica, Scripturistica, Eclesiastica, Teologia Fundamentală, Teologia Morală, Teologia Polemică şi Dreptul canonic. În anii următori s-au introdus şi ore de Fizică, Agronomie şi Medicină. Cursurile Seminarului Veniamin s-au ridicat treptat la opt ani de studii.

În anul 1852, s-au deschis şi cursurile Seminarului din Huşi, condus din 1853 de învăţatul călugăr ardelean Nifon Bălăşescu (1806-1880), iar din 1856 de arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, viitorul episcop.

Seminarul din Roman s-a înfiinţat abia în anul 1858, la început cu două clase, cărora li s-au adăugat alte două în anii următori, condus până în 1882 de preotul Dimitrie Matcaş (1820-1893), unul din preoţii de elită ai timpului.

În aceeaşi perioadă a funcţionat pentru scurt timp, un Seminar la Mănăstirea Neamţu. În anul 1855, domnitorul Grigorie Ghica al Moldovei a numit stareţ al acestei lavre pe arhimandritul Dionisie Romano (1806- 1873), originar din Săliştea Sibiului, viitor episcop de Buzău. Printre realizările din scurta sa stăreţie menţionăm înfiinţarea unei şcoli primare şi a unui gimnaziu în Târgu Neamţ, iar în incinta mănăstirii a înfiinţat un seminar, „seminaria sfintelor mănăstiri Neamţu şi Secu”, în 1856, urmând să se deschidă şi o facultate de teologie, formând în felul acesta, patru cicluri şcolare, fiecare cu patru ani (şcoală primară, gimnaziu, seminar şi facultate). În fruntea Seminarului a fost numit ieromonahul Ghenadie Popescu (1808- 1876), originar din Banat, cu studii teologice la Arad şi juridice la Pesta. La foarte scurt timp, arhimandritul Dionisie a fost înlăturat de la conducere mănăstirii, aşa încât Seminarul n-a mai funcţionat mult, iar Ghenadie a trecut ca profesor la Seminarul din Roman, apoi la cel din Bucureşti.

O bună parte din profesorii celor trei seminarii eparhiale moldovene s-au îngrijit de întocmirea unor manuale pentru elevii şcolilor la care funcţionau. La Seminarul de la Socola s-au folosit – în primele patru decenii de existenţă – multe din traducerile mitropolitului Veniamin Costachi (Tâlcuirea celor şapte Taine, 1807, Istoria Vechiului şi a Noului Testament, 3 vol. 1824, Dreptslăvitoarea învăţătură a lui Platon al Moscovei, 1839, Istoria bisericească a lui Meletie al Atenei, 5 vol. 1841- 1843) sau traduceri făcute de alţii la îndemnul său (de pildă Tâlcuirea cu amănuntul a pravoslavnicei credinţe a Sf. Ioan Damaschin, 1806 etc.). Se foloseau, pentru început, şi o serie de cursuri care circulau în manuscris.

Primele manuale propriu-zise care au văzut lumina tiparului s-au datorat rectorului Filaret Scriban, în mare parte traduceri şi prelucrări după cele ruseşti. Aşa au fost: lucrarea pastorală Epistolii sau scrisori despre datoriile sfintei dregătorii preoţeşti, a lui Alexandru Scarlat Sturdza, (2 vol., 1843), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1844), Catehisis în scurt (1846), Istoria sfântă pe scurt (1847 şi alte ediţii), Morala creştinească (1855), Sfinţita Ermineutică (1858), Istoria bisericească pe scurt (1858 şi alte ediţii), Istoria bisericească a românilor pe scurt (1871) şi altele rămase în manuscris.

O activitate tot aşa de rodnică a desfăşurat Melchisedec Ştefănescu în timp ce era profesor la Socola, apoi la Huşi, prelucrând sau traducând manuale din ruseşte, pentru aproape toate disciplinele: Manualul de Liturgică (1853 şi 1862), Manual de tipic (1854), Teologia Dogmatică după Antonie al Kievului (1855), Scurtă introducere în cursul ştiinţelor teologice (1856), Catehismul ortodox după Filaret al Moscovei (1858), Introducere în sfintele cărţi ale Vechiului şi Noului Testament (2 vol.), Teologia pastorală (1862) şi o serie de alte manuale care au rămas în manuscris. Alte manuale au scris profesorii Teoctist Scriban: Sfinţita istorie a Noului Testament, Omiletica, (2 vol.), Neofit Scriban (un manual de Istorie, un manual de Greacă în 2 vol.).

2. Înfiinţarea Seminariilor în Ţara Românească

Arătam mai sus că prima şcoală de pregătire a clerului în Ţara Românească a fost şcoala de „grămătici” sau de „ţârcovnici” de la Mănă- stirea Antim. După aproape doi ani de discuţii şi propuneri în „Adunarea Obştească“ a ţării, prin „Legiuirea pentru seminaruri, protopopi şi preoţi”, adoptată în primăvara anului 1834, s-a hotărât să se înfiinţeze seminarii teologice cu 4 clase pe lângă Mitropolie şi cele trei eparhii sufragane. În mai 1835, Obşteasca Adunare a ţării a hotărât ca după 1 ianuarie 1839 să nu se mai hirotonească absolvenţi ai şcolilor catehetice, decât în cazul când nu erau absolvenţi de seminarii în număr suficient. La 2 februarie 1836 s-au deschis cursurile Seminarului din Bucureşti, cunoscut apoi sub numele de „Seminarul Central”. A fost pus sub conducerea ieromonahului Ierotei, menţionat mai sus, care îndruma şi „şcoala de ţârcovnici”. Primul profesor a fost Nicolae Bălăşescu, călugărit mai târziu sub numele de Nifon, originar din Haşag-Sibiu, cu pregătire juridică şi filosofică la Cluj şi Oradea, absolvent al Institutului teologic din Arad. Trecut în Ţara Românească, a fost un an dascăl la şcoala de ţârcovnici, iar din 1836 profesor la Seminarul din Bucureşti. În această calitate a depus multă stăruinţă pentru bunul mers al şcolii, lucru ce rezultă din cuvântările rostite de el la diferite festivităţi, din regulamentele alcătuite de el (cuprind unele puncte care ar putea fi valabile şi azi), din programele analitice, care arată temele pe care le trata la cursuri, din manualele didactice pe care le-a tipărit. Din 1853 a fost rector al Seminarului din Huşi, apoi profesor de Religie la unele licee din Bucureşti, iar spre sfârşitul vieţii s-a ocupat cu organizarea şcolilor româneşti din Dobrogea. Între 1837-1843 a funcţionat la Seminarul din Bucureşti un al doilea profesor, Zaharia Boerescu (1809-1884), cu studii de teologie la Vârşeţ. În 1843 a fost chemat ca profesor şi director Dionisie Romano (1806-1873) – care funcţionase până atunci ca „profesor naţional” la Buzău, iar mai târziu va ajunge episcop tot aici. Câţiva ani mai târziu, au fost numiţi Ioan Ghermănescu, fost bursier al mitropolitului Neofit în Rusia, care a funcţionat peste 30 de ani, Ilie Benescu, fost bursier la Atena şi alţii. Ca profesor de Muzică bisericească a funcţionat un timp marele psalt Anton Pann. Cursurile Seminarului s-au ţinut, la început, în chiliile mănăstirii Antim, apoi pe lângă alte biserici; între anii 1866-1901 s-au ţinut în casele din faţa bisericii Sf. Spiridon Nou (str. Şerban Vodă de azi).

La 15 august 1836 s-au deschis cursurile Seminarului din Buzău. Episcopul Chesarie (1825-1846) n-a putut lua parte la festivitatea deschiderii cursurilor, dar a trimis o scrisoare plină de povăţuiri tinerilor seminarişti, citită de învăţatul arhimandrit Eufrosin Poteca. La scurt timp, prin strădaniile episcopului Chesarie s-a ridicat o clădire nouă pentru seminar, terminată în 1838, folosită până azi, cu adaptările şi renovările necesare. Primul director şi profesor a fost ardeleanul Gavriil Munteanu (1812-1869), căruia i se datorează întreaga organizare a şcolii. În timp ce era profesor aici, a editat - împreună cu ierodiaconul Dionisie Romano - ziarul Vestitorul bisericesc (1839-1840). În 1844 s-a transferat la Seminarul din Bucureşti, în anul următor a ajuns director şi profesor la Seminarul din Râmnic, iar în 1850 episcopul Andrei Şaguna din Sibiu l-a numit profesor - apoi director - la noul Gimnaziu ortodox român din Braşov. Locul său la Buzău a fost ocupat tot de un ardelean, Petru Suciu (1815- 1891), mai târziu profesor la Facultatea de Drept şi rector al Universităţii din Iaşi. În anii următori au mai fost angajaţi ca profesori Dimitrie Racoviţă, cu studii la Atena (1851) şi Dumitru Pârâianu, cu studii la Kiev şi Moscova (în 1859).

Seminarul de la Argeş s-a deschis tot în 1836. Primul director a fost pitarul Stanciu Vătăşescu. Din 1843 a funcţionat ca profesor, pentru aproape două decenii – un timp şi ca inspector –, Zaharia Boerescu, pe care l-am amintit mai sus. Câţiva ani a funcţionat ca director şi profesor de Cântări bisericeşti renumitul psalt Ghelasie Basarabeanu.

La 8 noiembrie 1837, se deschid şi cursurile Seminarului din Râmnicu Vâlcea. Primul „inspector” şi profesor a fost protopopul Radu Tempea (c. 1796-1850), al şaselea slujitor al bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, din tată în fiu, cu acest nume. A activat la Seminarul din Râmnic până în 1845, când s-a retras la schitul Flămânda-Argeş. A tipărit câteva broşuri şi a întocmit manuale didactice, rămase în manuscris. Paralel cu el a funcţionat ca profesor preotul Vasile Teodorovici sau Teodorescu († 1842), tot un transilvănean. În 1845, postul lui Tempea a fost ocupat pentru trei ani de Gavriil Munteanu, care funcţionase până atunci la Buzău şi la Bucureşti. Din cauza unui incendiu, între anii 1847-1848, Seminarul a funcţionat în Mănăstirea Bucovăţ lângă Craiova, din 1851 la Craiova, iar în 1854 episcopul Calinic cel Sfânt l-a readus la Râmnic.

De notat că toate seminariile aveau patru ani de studii. Se primeau absolvenţi de şcoli primare, ai şcolii de grămătici şi chiar candidaţi cu pregătire mai puţină, dar care cunoşteau scrisul, cititul şi rânduielile bisericeşti. Întreţinerea lor o făceau eparhiile respective.

Se întâlnesc şi în Ţara Românească preocupări pentru tipărirea de manuale pentru uzul seminariilor teologice. Este adevărat că numărul lor a fost mai redus în comparaţie cu al celor din Moldova. Notăm, între altele, lucrarea învăţatului arhimandrit Eufrosin Poteca (1788-1858), deşi n-a fost profesor de seminar, Sfânta Scriptură pe scurt cuprinsă într-o sută şi patru istorii, urmată de un mare Catehism pentru seminare (1836, reeditată în 1847, iar Catehismul singur în 1857; partea întâi tradusă din germană, a două din greacă, aceasta fiind o prelucrare grecească a Catehismului lui Platon al Moscovei). O serie de manuale au fost scrise de entuziastul profesor Nicolae (Nifon) Bălăşescu: Gramatica română pentru seminare (Sibiu, 1848, ed. a II-a Bucureşti, 1850), Isagogica sau introducerea în cărţile Sfintei Scripturi a Vechiului şi Noului Testament (Iaşi, 1854 şi Bucureşti, 1858), Epistolele şi Evangheliile Duminicilor şi ale sărbătorilor de peste tot anul pentru seminarii (Bucureşti, 1858, 1861, 1864), Istoria biblică a Testamentului Vechi sau Sfânta Scriptură prescurtată (Iaşi, 1860) şi o serie de alte manuale rămase în manuscris. Dionisie Romano, de asemenea, a întocmit câteva manuale pentru seminarii: Prescurtare de Ermineutică sacră (1851), Prescurtare de Geografie sfântă şi veche (1851), Catihis tipărit pentru trebuinţa seminariei… (Neamţu, 1856), Principii de Retorică şi elocvenţa amvonului (2 vol., Iaşi, 1859). Preotul Ioan (devenit arhimandritul Iosafat Snagoveanul), a tipărit o Istorie a Vechiului şi Noului Testament (2 vol., 1839-1840), Ilie Benescu, profesor la Seminarul din Bucureşti, a prelucrat din greceşte un manual de Morală (1855) şi a tradus un manual apusean de Istorie bisericească (1858).

Din lipsă de preoţi, în Ţara Românească au funcţionat – paralel cu Seminariile – şi cursuri de grămătici, cu o durată de câteva luni. Nevoia lor s-a simţit mai ales după 1848, când cursurile Seminariilor s-au întrerupt pentru trei ani, în urma intrării oştilor străine în ţară, cât şi datorită faptului că aproape toţi profesorii lor participaseră la revoluţie.

De pildă, ieromonahul Ierotei, după ce a fost înlăturat de la conducerea Seminarului, s-a ocupat, în continuare, numai de grămătici. În 1843 a fost numit egumen la mănăstirea Glavacioc, unde, se pare că în acelaşi an sau la începutul celui următor, a deschis din nou şcoala de grămătici. La 10 februarie 1849 însuşi mitropolitul Neofit – cu aprobarea conducerii de stat, îi încredinţează lui Ierotei – acum protosinghel – conducerea şcolii. Avem ştiri despre existenţa ei până în anul 1852. Dascălul Ierotei a rămas apoi în slujba Episcopiei de Argeş, ajungând, spre sfârşitul vieţii, arhimandrit de scaun (vicar). Paralel cu aceasta, avem ştiri despre o şcoală de grămătici la Mitropolie (prin 1848), sub conducerea lui Inochentie Chiţulescu (viitorul episcop de Buzău), la Episcopia Râmnicului, unde a funcţionat ca profesor, după 1848, ierodiaconul Atanasie Stoenescu, şi la Episcopia Buzăului, la care a funcţionat un timp ierodiaconul Dionisie Romano, amândoi ajunşi mai târziu episcopi la acele eparhii.

Aceste „şcoli” dădeau absolvenţi „fără altă ştiinţă decât aceea a rânduielilor bisericii”, după cum recunoştea însuşi mitropolitul Nifon. Ele erau o îmbinare de şcoală elementară şi „profesională”. Cursurile nu aveau o durată fixă, ci variau între cinci luni şi doi ani. Din unele „atestate” eliberate absolvenţilor şcolii de grămătici din Buzău, rezultă că la aceasta nivelul de predare era mai ridicat faţă de al şcolii lui Ierotei (avea în programă şi Geografia, Sintaxa, Pastorala şi Chiriacodromionul, Istoria bisericească şi altele). Şcolile de grămătici, tolerate pe lângă seminarii, şi-au dus existenţa până către anul 1863, deşi Ministerul Cultelor le suprimase din buget încă din 1861.

Mai notăm că Dionisie Romano, în calitate de episcop al Buzăului (1859-1873), a înfiinţat o şcoală pentru pregătirea tinerilor monahi la mănăstirea Dălhăuţi, în 1859, mutată apoi la schitul Nifon (1861), precum şi două şcoli pentru pregătirea călugăriţelor, la schiturile Răteşti şi Coteşti, la care învăţau şi fete din satele învecinate.

3. Seminariile din România după anul 1860

Stările critice prin care treceau toate Seminariile teologice (schimbări frecvente de profesori, incorectitudini în administraţie etc.) au determinat Guvernul din Ţara Românească să le pună sub supravegherea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în anul 1860.

De acum înainte, chiriarhii aveau dreptul – după cum se arăta într-o adresă a Ministerului către Mitropolie – „de a priveghea asupra conduitei şi moralităţii elevilor şi a celor însărcinaţi cu creşterea şi educaţiunea lor, precum şi acela de a observa dacă învăţăturile teologice se predau în bună orânduială…”, Mitropolia şi Episcopiile fiind „puncte intermediare între Minister şi Seminar”. S-a instituit tot atunci o comisie formată din profesori de seminar, care au făcut propuneri de reorganizare a seminariilor. Între altele, se propunea ca toate seminariile să aibă şase ani de studii, urmând ca la Bucureşti să se înfiinţeze un „seminar superior sau central”, care „va servi de academie eclesiastică sau facultate teologică pentru toate eparhiile din ţară.” Se cerea, de asemenea, să nu mai fie primiţi în seminar tineri care nu au absolvit patru clase elementare, iar la hirotonie să nu mai fie admişi decât absolvenţi ai seminarului de 6 ani. Până la urmă, s-a înfiinţat numai clasa a V-a la Seminarul Central, iar celelalte au rămas tot cu patru clase.

În acelaşi an s-au luat măsuri de reorganizare şi pentru seminariile din Moldova. Cursul inferior al seminariilor (Socola, Roman şi Huşi) aveau un program identic cu al gimnaziului, la care se adăugau disciplinele teologice. E de notat şi faptul că programa seminariilor din Moldova era superioară celor din Muntenia.

În 1862 s-au făcut mai multe propuneri pentru reorganizarea şi unificarea seminariilor din noul stat România. Acest lucru s-a realizat numai prin Legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864, care cuprindea dispoziţii detaliate şi cu privire la organizarea seminariilor teologice. Legea prevedea două tipuri de seminarii: de gradul I, cu patru clase, pe lângă fiecare eparhie şi de gradul II, cu şapte clase, la Bucureşti şi Iaşi. Toate seminariile erau întreţinute de stat, iar Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor aveau „inspecţiunea superioară a seminariilor, pe când chiriarhii aveau „dreptul de a priveghea starea generală şi progresul seminariului din eparhia lor şi de a comunica Ministerului despre orice neregularitate, lipsă sau îmbunătăţire” (prin aceeaşi Lege se înfiinţa un seminar catolic la Iaşi).

Aşadar, funcţionau Seminarii de gradul II la Bucureşti şi Iaşi (Socola), iar de gradul I la Râmnic, Buzău, Argeş, Roman şi Huşi, la care s-a adăugat şi noul Seminar de pe lângă Episcopia Dunării de Jos, la Ismail, mutat în 1878 la Galaţi. Legea din 1864 - completată cu unele dispoziţii cicluri ale seminarului să se predea disciplinle teologice, plus unele discipline laice (Limbile română, greacă, latină, franceză, Istorie, Geografie, Filosofie, Matematică, Fizică, Chimie, Ştiinţe naturale, Desen, Caligrafie, Agronomie, Igienă). Legea admitea, pe lângă elevi interni, întreţinuţi de stat, şi elevi externi. Absolvenţii primelor patru clase de seminar puteau fi hirotoniţi preoţi sau numiţi învăţători săteşti, iar cei cu şapte clase ca preoţi de oraşe, protopopi, membri în consistorii etc.

Legea a fost binevenită, căci a pus rânduială în învăţământul teologic şi a oprit hirotoniile celor fără pregătire (se cereau pentru hirotonie cel puţin patru clase de seminar). Seminariile au progresat mereu până în anul 1873, când au fost suprimate o serie de catedre (Franceză, Elină, Muzică veche, s-a redus numărul de ore la Matematică). O măsură bună sa luat în 1885-1886, când s-a interzis frecventarea cursurilor de către elevi externi.

La 19 noiembrie 1872 s-au deschis cursurile Seminarului „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, întemeiat de bătrânul mitropolit - primat al României. În timpul vieţii mitropolitului-ctitor, Seminarul a fost întreţinut de el însuşi, iar după moartea sa († 5 mai 1875), din veniturile proprietăţ ilor sale: un imobil în Calea Rahovei, unde a şi fost instalat, 948.000 lei depuşi la Banca imperială din Odessa cu o dobândă anuală de 8 %, moşia Letca Nouă – azi jud. Ilfov –, de 4980 pogoane, hanul Dedu în Calea Mogoşoaiei, azi Calea Victoriei. După trecerea sa din viaţă, Seminarul a rămas în grija mitropolitului Ungrovlahiei şi a unei Epitropii, formată din trei mireni, recrutaţi de obicei din familia ctitorului. Cursurile s-au ridicat până la şapte clase, iar din 1893 la opt clase. Recrutându-şi un corp profesoral ales, Seminarul Nifon a ajuns una din cele mai bune şcoli teologice din ţară.

Aproape toate Seminariile şi-au construit edificii şcolare noi. De exemplu, Seminarul de la Socola a fost mutat la Iaşi în 1885-1886, la început în case cu chirie, iar în 1893 în fostul palat al lui Mihail Sturdza, acum restaurat. O clădire modernă s-a ridicat şi pentru Seminarul Central din Bucureşti (1901). Pentru Seminarul din Roman, la stăruinţele episcopului Melchisedec, s-a cumpărat o casă în 1884, căreia i s-a adăugat o frumoasă clădire în faţă, existentă şi azi.

În anul 1893, au survenit noi schimbări în viaţa seminariilor teologice, aduse de Legea clerului mirean şi a seminariilor. Această lege a reorganizat radical învăţământul seminarial, ridicând cursurile la opt ani de studii. Se prevedeau două tipuri de seminarii: inferioare, cu trei clase, la Roman, Curtea de Argeş şi Râmnic şi superioare, cu cinci ani (în total opt clase): „Central” la Bucureşti şi „Veniamin” la Iaşi. Seminarul „Nifon” era asimilat seminariilor cu opt clase. Absolvenţii seminarului inferior erau primiţi în clasa a IV-a a seminariilor superioare pe baza unui examen de admitere sau se puteau înscrie la alte şcoli secundare. Legea permitea numai hirotonia absolvenţilor de seminar cu opt clase, iar absolvenţii de patru clase, nehirotoniţi la data apariţiei Legii, puteau cere parohii în Dobrogea, sau posturi de cântăreţi.

La 9 iulie 1901, în timp ce era ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Spiru Haret, seminariile inferioare au fost desfiinţate, elevii de la Râmnic şi Argeş fiind trecuţi la Seminarul Central, iar cei de la Roman la Seminarul Veniamin. Cursurile celor două Seminarii rămase (plus Nifon) s-au redus iar la şapte clase. Peste câţiva ani, lucrurile s-au schimbat în bine, căci acelaşi ministru, dându-şi seama de lipsa tot mai simţită de preoţi, a acceptat să fie redeschise câteva din vechile seminarii, având cursul complet de şapte clase: Seminarul „Sf. Andrei” la Galaţi şi Seminarul din Râmnic în 1908 (până în 1911 la mănăstirea Bistriţa), cu numele de Sf. Nicolae, Seminarul „Chesarie episcopul” din Buzău, apoi cele din Roman, Huşi şi Argeş.

În încheierea acestor ştiri despre seminariile noastre teologice după anul 1860, consemnăm şi câteva nume de profesori de prestigiu din perioada respectivă. De exemplu, Seminarul Veniamin a fost condus, după arhiereul Filaret Scriban (1842-1860), de fratele său Neofit (1860-1862), arhimandriţii Climent Nicolau, Isaia Teodorescu, Ieronim Buţureanu ajuns apoi director şi vicar al Mitropoliei din Bucureşti, Ieremia Dârţu – mai târziu arhiereu –, Nichifor Iliescu (1872-1876), Varlaam Răileanu (1885-1899) – mai târziu arhiereu –, preotul Pavel Savin (1899-1921) şi alţii. Dintre profesori consemnăm pe Dumitru Stoica, bănăţean, profesor de Latină (1854-1862), August Scriban, „candidat în legi”, de la Petersburg (1858-1892), apoi Constantin Erbiceanu (1868-1896), Dragomir Demetrescu (1882-1892), Constantin Chiricescu (1892-1894) şi Dimitrie Boroianu (1895-1902), mai târziu profesori la Facultatea de Teologie din Bucureşti, preotul Dimitrie Iordăchescu (1894-1929), George Aramă (1887-1916), preotul Ioan Gotcu (1901-1928), Vasile Oiaga (1903-1930), autor de manuale şcolare, singur sau în colaborare cu Dimitrie Boroianu, Grigorie Gheorghiu (1873-1902) şi preotul Teodor Stupcanu (1904-1929), la Muzică. Dintre profesorii de la disciplinele laice amintim pe Constantin Praja, la Istorie , cu studii la Paris, Leipzig şi Iena (1894-1930), Petru Răşcanu (1872-1889), mai târziu profesor la Facultatea de Litere din Iaşi, George Murnu (1895-1901), cunoscutul elenist, Dimitrie Cădere (1904-1915), la Fizică şi Chimie, mai târziu profesor la Universitatea din Iaşi şi alţii.

Dintre profesorii Seminarului Central notăm pe arhimandriţii Ghenadie Popescu şi Teoctist Scriban, care au deţinut un timp şi funcţia de director, Dr. Nicolae Nitzulescu, Dr. Barbu Constantinescu, arhimandriţii şi, apoi, arhiereii Ghenadie Enăceanu, profesor din 1867 şi Silvestru Bălănescu, profesor din 1873, iar peste trei ani director, slujbe pe care le-au îndeplinit amândoi până în 1886, când au fost aleşi episcopi de Râmnic şi respectiv de Huşi, teologul de neam grec Gheorghe Zottu, Constantin Erbiceanu, fost la Socola, apoi la Facultatea de Teologie, preotul Ştefan Călinescu, autorul multor manuale didactice, preotul Constantin Nazarie, profesor şi director, mai târziu profesor la Facultatea de Teologie. La începutul secolului al XX-lea a funcţionat mai mulţi ani, ca profesor şi director, arhimandritul Iuliu Scriban (1909-1928), autorul multor lucrări teologice, apoi preotul Constantin Popescu (1909-1928), doctor în Teologie, autorul unor lucrări teologice, a unei Gramatici a limbii ebraice (1904) şi a unei Gramatici arabe (în manuscris). Dintre profesorii de Muzică bisericească trebuie să-i menţionăm pe Ştefan (Ştefanache) Popescu (1864-1890) şi Ioan Popescu-Pasărea (1899-1936), iar la Muzică vocală Gheorghe Brătianu. La disciplinele profane de asemenea au funcţionat profesori de valoare, cei mai mulţi cu titluri superioare dobândite în străinătate, autori de lucrări ştiinţifice sau manuale didactice: Dr. Constantin Georgian, primul orientalist român modern, Dr. George Coman şi Dr. Gheorghe Pop, amândoi originari din părţile Sibiului, la Limba germană Dr. Petre Gârboviceanu, Dr. Virgil Arion, Dr. Cezar Papacostea, Dr. Iuliu Valaori, Dr. Constantin Litzica, marele slavist şi academician Ioan Bogdan, Dr. Ion Dianu, George Moian, ardelean, apreciat „maestru” de lucru manual, Ştefan Pop, un alt ardelean, la studiile agronomice şi alţii.

Seminarul „Nifon” a avut un corp profesoral tot la fel de ales: Ghenadie Enăceanu, primul director (1872-1877), preotul dr. Constantin Popescu, profesor şi câţiva ani director (1899-1928), preotul Ştefan Călinescu (1874-1893), apoi Gheorghe Zottu (1875-1877), Nicolae Nitzulescu (1882-1903), Constantin Chiricescu (1903-1929) şi Ioan Cornoiu (1903-1913), profesori la Facultatea de Teologie, preotul Ovidiu Musceleanu (1907-1923), preotul Ilie Teodorescu (1913-1923), viitorul episcop Ilarie de la Constanţa, toţi pentru disciplinele teologice, Ştefan Popescu (1884-1893) şi Ion Popescu-Pasărea (1893-1936), la Muzica bisericească, Gheorghe Brătianu la Muzica vocală (1880-1903) şi alţii. La aceştia se adaugă alţi profesori la disciplinele profane: Constantin Georgian la Limba latină (1853-1907), Constantin Banu, la Limba română şi Istorie (1903-1917) profesorii universitari Iuliu Valaori (1903- 1917), George Murnu (1907-1915) viitor membru al Academiei Române, şi Cezar Papacostea (1910-1917) la Limba greacă, C. Dumitrescu-Iaşi (1893-1899 şi 1905-1910) la Filosofie, viitorul academician Gheorghe Ţiţeica la Matematică (1895-1908), Emil Grigorovitza la Limba germană (1893-1917), un timp bănăţeanul Aurel C. Popovici, tot la Limba germană şi alţii.

Dintre absolvenţii Seminariilor „Central” şi „Nifon” s-au remarcat numeroşi oameni de valoare, nu numai în cadrul vieţii bisericeşti, ci şi în a celei de stat. De pildă, au terminat Seminarul „Central” medicul de reputaţie mondială Gheorghe Marinescu, marele geograf Simion Mehedinţi, lingvistul Teodor Capidan, dr. Nicolae Ionescu-Siseşti, prof. Nichifor Crainic, toţi viitori membri ai Academiei Române, prof. Ştefan Berechet, mitropoliţii Irineu Mihălcescu şi Nifon Criveanu, numeroşi profesori ai Facultăţii de Teologie din Bucureşti, iar la „Nifon” cunoscutul cântăreţ de operă George Folescu, preotul acad. Niculae M. Popescu, mitropolitul Tit Simedrea, numeroşi profesori de teologie etc. Mulţi absolvenţi ai Seminariilor „Veniamin”, „Central” şi „Nifon”, care n-au intrat în cler, ci au continuat studiile la facultăţi laice, au ajuns profesori, avocaţi, magistraţi, medici, ofiţeri superiori etc.

La Seminarul din Buzău trebuie menţionat bănăţeanul Luca Pavel Călăceanu (c. 1810- 1870), un profesor şi director destoinic (1860-1869), cu studii teologice la Vârşeţ şi filosofice-juridice la Seghedin şi Egger, pe lângă profesorii numiţi înainte: D. Racoviţă şi D. Pârâianu. Ca profesor de Desen şi Caligrafie a funcţionat un timp pictorul Ion Andreescu, ca profesor de Muzică cunoscutul psalt Neagu Ionescu, iar la disciplinele economico-agricole sibianul Ioan Henţescu (1864-1893).

La Argeş notăm pe preotul Gheorghe Drăgănescu, director din 1864 până în 1901, cel care a scris şi istoricul Seminarului, Dimitrie Protopopescu (1851-1879), ardeleanul Vasile Ghejan, profesor de Latină şi Română (1864-1870), I. T. Dobrescu, pentru aceleaşi discipline (1876- 1901), un timp Badea Cireşeanu, la Desen şi Caligrafie (1884-1886), viitor profesor la Facultate de Teologie din Bucureşti.

La Seminarul din Râmnicu Vâlcea au funcţionat, între alţii, arhimandritul Gherasim Saffirin, un timp director (1878-1885), cu studii la Facultatea de Teologie din Atena, ales apoi episcop la Roman, Vasile Ghejan, venit de la Argeş, la Română şi Latină (1870-1887), profesorul de Muzică bisericească Oprea Dumitrescu (1871-1891), profesorul de Ştiinţe Naturale Dimitrie Radovan, cu studii în Belgia (1867-1885), preotul Meletie Răuţ (1888-1901), preotul Nicolae Filip, cu studii la Academia duhovnicească din Kiev, fost şi director (1895-1901).

La Roman, consemnăm pe preotul Dimitrie Matcaş, militant pentru Unirea Principatelor, membru în Divanul Ad-hoc al Moldovei, profesor şi director încă de la înfiinţarea Seminarului, până în 1882, Ioan Flor (1861 - 1897), director din 1882, arhiereu-vicar, apoi episcop al Romanului, sub numele de Ioanichie (1897-1899), arhimandritul Ghenadie Popescu, originar din părţile Aradului (1860-1864), fost profesor la Seminarul de la Neamţu, apoi la Seminarul Central, pentru scurt timp scriitorul Calistrat Hogaş, la Română şi Latină (1893-1898), preoţii Clement Bontea (1895- 1899) şi Constantin Nazarie (1895-1898), amândoi cu studii la Academia duhovnicească din Kiev, cel din urmă fost şi director, trecut apoi la Seminarul Central şi la catedra de Morală a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, profesorul de Muzică Vucol Dornescu (1864-1901).

La Huşi au activat preotul Nicolae Roiu, întâi la şcoala catehetică, apoi la Seminar, până în 1886 (40 de ani), arhimandriţii – deveniţi mai târziu arhierei – Policarp Popescu (1860-1876), Inochentie Moisiu (1862-1877), fost şi director, Narcis Creţulescu (1878-1886), autor de lucrări referitoare la trecutul mănăstirilor moldovene, profesorul ardelean Petru Bărgăoanu (1864-1893), la Română şi Latină, autor de manuale didactice şi culegeri folclorice, Grigorie Creţu la aceleaşi discipline, cunoscut pentru cercetările sale privitoare la vechile manuscrise româneşti, ierodiaconul Meletie Orzescu, care a obţinut titlul de doctor în Medicină, George Aramă, trecut apoi la Iaşi şi alţii.

La Seminarul din Ismail, înfiinţat în 1864, mutat în 1878 la Galaţi, primul director a fost arhimandritul Veniamin Arhipescu (1864-1868), urmat de preotul Costache Rosei (1868-1893). Dintre profesori consemnăm pe Gavriil Musicescu la Muzică (1866-1867), Moise Pacu (1875-1893) la Istorie şi Geografie şi alţii.

După anul 1860, dar mai ales după 1864, când Seminariile au trecut sub controlul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, numărul manualelor şcolare a fost în vădită scădere. Lucrul este explicabil, căci mulţi dintre profesorii din generaţia veche au fost promovaţi în ierarhia superioară, iar locul lor a fost ocupat în multe cazuri de profesori laici, fără pregătire teologică sau de teologi nehirotoniţi, profesorii-preoţi rămânând numai la disciplinele teologice. Câţiva dintre foştii elevi ai lui Filaret Scriban şi Melchisedec Ştefănescu de la Socola au prelucrat unele din manualele acestora. Aşa a fost cazul cu Inochentie Moisiu (Morala creştină, după Filaret Scriban şi Compendiu de teologie pastorală, după Melchisedec), Policarp Popescu (Istoria sacră a Vechiului şi Noului Aşezământ), Ieronim Buţureanu (Manual de Arheologie biblică), August Scriban (Teologie morală ortodoxă), Moise Pacu (Manual de explicarea învăţăturilor moralo-evanghelice) şi alţii.

Dintre profesorii Seminariilor din Bucureşti, consemnăm pe Ioan Ghermănescu cu un Manual de Istorie a Vechiului şi Noului Testament şi Istoria bisericească până în secolul XVIII, într-un singur volum, tradus din ruseşte, preotul Ioan Constantinescu cu un Manual de istorie sfântă a Vechiului şi Noului Testament (2 vol.), fostul episcop de Argeş Ghenadie Ţeposu cu o Liturgică, ieromonahul Gabriel Răşcanu, fost profesor la Seminarul Central, tot cu un manual de Liturgică, arhimandritul Ghenadie Enăceanu, viitorul episcop, care a tradus Patristica arhiepiscopului Filaret al Cernigovului şi profesorul Nicolae Nitzulescu, cu un Compendiu de Istoria Bisericii, tradus şi prelucrat după un teolog protestant.

Abia în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea se pot consemna câteva manuale originale, lucrate fie de profesorii de Seminar, fie de profesorii noii Facultăţi de Teologie din Bucureşti. Consemnăm pe preotul Ştefan Călinescu (Lecţiuni de Teologie Dogmatică, 1896, Liturgica, 1907), diaconul George Gibescu (Manual de teologie pastorală, 1894 şi alte ediţii), Dimitrie Boroianu (Istoria Bisericii creştine, 1893), Constantin Chiricescu (Ermineutica biblică, Arheologia biblică şi Introducerea în Vechiul Testament), Ioan Cornoiu (Introducerea şi Noul Testament), Vasile Oiaga de la Iaşi (Manual de istorie bisericească 1903), George Aramă de la Iaşi (Curs de Omiletică, 1911), arhimandritul Iuliu Scriban (Ermineutica biblică, 1911, Curs de teologie morală, 1915) şi alţii.

Deşi nu intră în tema noastră, considerăm necesar să menţionăm şi faptul că între anii 1860-1864, în cadrul noii Universităţi din Iaşi a funcţionat şi o Facultate de Teologie, cu profesorii Filaret Scriban şi Vladimir Suhopan; ea s-a desfiinţat din lipsă de profesori şi de studenţi. În noiembrie 1881 s-au deschis cursurile unei Facultăţi de Teologie la Bucureşti, cu o existenţă foarte scurtă, până în ianuarie 1883. S-a redeschis în noiembrie 1884 şi a funcţionat în cadrul Universităţii din Bucureşti până la „Reforma învăţământului” din anul 1948.

În Bucovina s-a înfiinţat un Institut teologic la Cernăuţi, în 1827, care în 1875 a devenit Facultate, în cadrul noii Universităţi germane „Francisc Iosefine” de acolo. A fost una din cele mai bune Facultăţi de Teologie Ortodoxă din lume, funcţionând până în anul 1948.

În Basarabia, s-a înfiinţat un Seminar teologic la Chişinău, în 1813, deci curând după anexarea provinciei la Imperiul ţarist. Profesorii erau ruşi sau ucraineni, iar cursurile erau predate în limba rusă, deci Seminarul era o instituţie de „rusificare” a teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru. Cu toate acestea, în 1917-1918 în fruntea luptei de eliberare a Basarabiei şi de revenire la ţara-mamă se găseau foşti absolvenţi ai acestui Seminar: Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ştefan Ciobanu, arhimandritul Gurie Grosu, preotul Dimitrie Baltaga şi alţii.

În schimb, în Transilvania şi Banat, învăţământul teologic a fost un factor puternic de conservare şi afirmare a conştiinţei naţionale româneşti. La Sibiu s-a înfiinţat o modestă şcoală teologică în 1786, reorganizată mai târziu de Andrei Şaguna, în 1852, când aceasta a devenit un Institut teologic cu doi ani, apoi cu trei ani de studii, cum a rămas până în 1918. La Arad s-a înfiinţat un Institut teologic, cu trei ani de studii încă din 1822, funcţionând în această formă până după Unirea din 1918. După înfiinţarea Episcopiei Caransebeşului în 1865, a fost transferată acolo „secţia românească” a Seminarului teologic de la Vârşeţ. La Caransebeş ea a devenit un Institut teologic, funcţionând ca atare până după Unirea din 1918.

4. Învăţământul teologic seminarial în perioada 1918–1948

După anul 1948, învăţământul teologic din Biserica Ortodoxă Română a trecut prin situaţii destul de critice, provocate în primul rând de lipsa unei organizări unitare, cât şi de faptul că majoritatea şcolilor teologice nu erau sub conducerea Bisericii. În adevăr, în România existau, după 1918, o Facultate de Teologie la Bucureşti, în cadrul Universităţii, cea de la Cernăuţi, una nou creată la Chişinău – Iaşi (1926-1941), cinci Academii teologice în Ardeal şi Banat, precum şi Seminarii teologice, cu opt clase, în diferite centre eparhiale. Cu timpul s-au înfiinţat noi Seminarii teologice, încât s-a ajuns la un număr prea mare de absolvenţi, peste nevoile reale ale Bisericii. În Bucureşti existau vechile Seminarii: „Central” şi „Nifon” (întreţinut, în continuare, din fondurile lăsate de întemeietorul său şi condus de o eforie), la Iaşi Seminarul „Veniamin”, la care se adăugau vechile Seminarii reînfiinţate în primele două decenii ale secolului: „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea (1908), „Sf. Andrei” din Galaţi (1908), „Chesarie episcopul” din Buzău (1914), apoi cele reînfiinţarte după 1918: „Neagoe Vodă Basarab” din Curtea de Argeş (1922), cel din Huşi (1923) şi „Sf. Gheorghe” din Roman (1924). La acestea se adaugă unele Seminarii nou-înfiinţate: „Sf. Grigorie Decapolitul” la Craiova (din 1922 până în 1930 – Seminar superior, zis „de vocaţie”, cu patru ani de studii, primind absolvenţi de cel puţin patru clase secundare sau şase normale), „Miron Patriarhul” din Câmpulung, pentru orfanii de război (1922), cele din Constanţa, Dorohoi, Pomârla, Botoşani, Sibiu (cu patru clase, între 1927-1931), un Seminar monahal la Neamţu, mutat apoi la Cernica (1929, desfiinţat în 1941), toate cu o existenţă efemeră. La reforma învăţământului din 1948 mai funcţionau Seminariile din Bucureşti („Central” şi „Nifon”), Iaşi, Roman, Râmnic şi Buzău. În Basarabia funcţionau acum Seminarii teologice cu opt clase la Chişinău (sub numele „Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni”), la Ismail şi la Edineţi.

În această perioadă s-au remarcat o seamă de profesori de la Seminariile teologice din Vechea Românie. Astfel, la Seminarul „Central”, la care a funcţionat până în 1928 arhimandritul-director Iuliu Scriban, au funcţionat ca directori: preotul Petre Partenie, autor de lucrări istorice şi teologice, arhimandritul Chesarie Păunescu, viitorul episcop al Constanţei, apoi al Dunării de Jos, ierodiaconul Firmilian Marin, profesor de Geografie, viitorul mitropolit al Olteniei, la care se adaugă unii dintre profesorii de la disciplinele laice: Iuliu Valaori, Iulian Ştefănescu, Anton Holban, Ion N. Dianu, slavistul Petre Caraman la Limba română, mai târziu profesor la Universitatea din Iaşi şi alţii.

La Seminarul „Nifon” menţionăm pe preoţii directori: Ilie Teodorescu, viitorul episcop Ilarie al Constanţei, George Gibescu, Nifon Criveanu, mai târziu episcop la Huşi, apoi mitropolit al Olteniei, Ioan Popescu – Amza, Dr. Olimp Căciulă (1933-1942), Grigorie N. Popescu, iar dintre profesori, pe lângă cei dinainte de 1918: Pr. Eugen Bărbulescu şi Nicolae Chiţescu la disciplinele teologice, apoi profesorii Ion Scurtu la Limba română, Ion Andrieşescu la Limba germană, Iuliu Valaori, Sava Saru şi Nicolae Ştefănescu la Limba greacă, I.I. Bujor şi F. Chiriac cunoscuţi autori de gramatici şi manuale de Limba latină, Ion N. Dianu, tot la Limba latină, G. G. Antonescu şi I. C. Petrescu la Filosofie, diaconul Anton Uncu la Muzică bisericească, profesorii de Conservator Gheorghe Cucu şi Mihai Vulpescu la Muzică vocală, preotul Victor Popescu la Matematici şi alţii.

La Seminarul „Veniamin” din Iaşi s-au remarcat directorii săi: preoţii Valeriu şi fratele său Cicerone Iordăchescu, numiţi apoi profesori la Facultatea de Teologie din Chişinău, Ion Negoiţă, Gheorghe Tudorache, profesorii-preoţi Constantin Bobulescu, Nicolae Hodoroabă, Nicolae Donos, Ilie Gheorghiţă, toţi la discipline teologice; dintre profesorii laici notăm pe Iorgu Iordan, pe atunci la Universitatea din Iaşi, academicianul de mai târziu, la Limba română şi Limba germană.

La Buzău trebuie subliniată activitatea directorului Constantin Provian (1914-1922), doctor în Filosofie, teolog de mare valoare, ales profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, decedat însă la scurt timp, iar dintre profesorii-preoţi menţionăm pe Grigorie Cristescu, mai târziu la Sibiu şi Bucureşti, Constantin Minculescu, Nicolae Trifănescu, Gheorghe Sibiescu, iar la Limba română D. Mărăcineanu, apreciat autor de manuale didactice etc. La Galaţi consemnăm numele preotului-director Ioan C. Beldie, autor de lucrări teologice, la Roman preotul-director Gheorghe Vlad, cu o activitate foarte îndelungată, la Râmnic preotul-director Nicolae C. Mateescu, care a scris şi un istoric al Seminarului de acolo, preoţii-directori Ioan Marina (viitorul patriarh Justinian), Ion Tomescu, Constantin Grigorie şi alţii. La Seminarul de vocaţie din Craiova: preotul-director Gr. Popescu Breasta şi colegii săi Anghel Pârvănescu, dr. Gheorghe I. Ghia, toţi cu lucrări în specialităţile lor. La Seminarul monahal de la Cernica trebuie să consemnăm alte nume de profesori-cărturari, ca directorul Arhim. Cesarie Păunescu, Ierod. Firmilian Marin, viitorul mitropolit al Olteniei, arhim. Dionisie Udişteanu, Dumitru Belu – mai târziu la Oradea şi Sibiu –, Anton Holban la Limba română şi alţii. Seminarul din Chişinău a avut un rol însemnat în „romanizarea” teritoriului dintre Prut şi Nistru, prin preoţii pe care i-a format. Dintre dascălii de acolo consemnăm pe preotul director Serghie Bejan (1914-1939), care funcţionase – concomitent – şi la Facultatea de Teologie înfiinţată acolo.

5. Învăţământul teologic din 1948 până în 1989

În 1948, anul marilor reforme politice, economice, sociale şi culturale din România, s-a făcut şi reforma învăţământului de toate gradele. Prin Legea pentru regimul general al Cultelor din 4 august 1948, şcolile teologice de toate gradele, ale tuturor cultelor, au trecut din grija cultului respectiv, sub controlul Ministerului (devenit Departamentul) Cultelor. Pe temeiul acestei legi, învăţământul teologic ortodox a fost trecut sub oblăduirea şi îndrumarea Bisericii.

Iniţial, Sfântul Sinod a hotărât să se înfiinţeze şcoli de cântăreţi pentru fiecare eparhie, cu o durată de doi ani. În 1951 au devenit „şcoli medii” de cântăreţi, de trei ani, în număr de şase. Absolvenţii cu medii mari şi voca- ţie pentru preoţie au primit dreptul de a continua studiile la Institutele teologice. În 1954 şcolile au fost organizate în două cicluri, fiecare cu câte doi ani: primul era şcoala de cântăreţi propriu-zisă, iar al doilea pregătea candidaţi pentru Institute. În 1955 ciclului al doilea i s-a mai adăugat un an, devenind Seminar teologic. Toate şcolile de învăţământ mediu bisericesc au primit denumirea de „Şcoală de cântăreţi bisericeşti şi Seminar teologic”, cu cinci clase, cum au rămas până în 1977. De atunci, şcolile respective au fost organizate numai ca Seminarii, cu cinci ani de studii, funcţionând pe lângă ele şi câte o Şcoală de cântăreţi de doi ani, cu un număr mai redus de elevi.

Până în 1989, în Patriarhia Română au funcţionat şase Seminarii teologice, la Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţu, Cluj, Craiova şi Caransebeş, deci câte unul pentru fiecare Mitropolie, cu excepţia Mitropoliei Ungrovlahiei care avea două (la Bucureşti pentru Arhiepiscopia Bucureştiului şi la Buzău pentru Episcopiile Buzăului şi Dunării de Jos). Fiecare Seminar avea câte şapte cadre didactice şi un post de duhovnic. În cei cinci ani de studii, elevii primeau cunoştinţe generale de Teologie, Muzică bisericească, Limbi clasice (greacă şi latină), Limbi moderne (rusă, germană, engleză sau franceză) şi discipline de cultură generală (Limba şi Literatura română, Istorie, Geografie, Pedagogie, Psihologie, Logică, Legislaţie de stat etc.). La terminarea studiilor susţineau un examen de diplomă.

Absolvenţii Seminariilor teologice puteau fi hirotoniţi preoţi pe seama unor parohii rurale sau se puteau înscrie la unul din cele două Institute teologice de grad universitar.

Profesorii Seminariilor se recrutau dintre doctori, absolvenţi ai cursurilor de doctorat sau licenţiaţi în Teologie. Mulţi dintre ei au publicat manuale pentru Seminariile teologice, studii în revistele bisericeşti.

Toate Seminariile aveau clădiri şcolare proprii, amenajate şi modernizate, înzestrate cu paraclise pentru practica liturgică şi internate: cel de la Bucureşti în localul fostului internat teologic de la Radu Vodă, cel de la Buzău în clădirea ridicată de episcopul Chesarie, cel de la Neamţu în clădirea fostului Seminar monahal ridicat de Nicodim Munteanu, pe când era stareţ, cel de la Craiova într-o clădire nouă, iar cele de la Cluj şi Caransebeş în clădirile fostelor Academii teologice.

Pe lângă cele şase seminarii menţionate mai sus, datorită efortului patriarhului Justinian Marina, în anul 1949 s-au înfiinţat două Seminarii teologice monahale, cu cinci ani de studiu, la mănăstirile Agapia şi Hurezi, pentru pregătirea călugăriţelor; din păcate în 1959 amândouă au fost desfiinţate de autorităţile comuniste. Între anii 1968-1977 a funcţionat şi un Seminar teologic special la Curtea de Argeş, cu o durată de trei ani, care a pregătit preoţi pentru parohiile mici din Transilvania şi Banat.

Mai mulţi profesori de la Seminariile teologice s-au remarcat prin activitatea lor didactică sau publicistică; unii dintre ei au fost promovaţi mai târziu în învăţământul teologic universitar. Astfel, la Seminarul teologic din Bucureşti consemnăm nume ca Nicolae Buzescu, Nicolae Ciudin, Sebastian Chilea, Ioan Constantinescu, Dumitru Popescu, mai târziu profesor şi rector (decan) al Institutului teologic din Bucureşti, Adrian Popescu şi alţii.

La Seminarul din Buzău au activat un timp Ion Bria, viitor profesor universitar şi reprezentant al Bisericii noastre în conducerea Consiliului Mondial al Bisericilor de la Geneva, iar cu o activitate mai îndelungată Teofil Dumitrescu, Cristişor Manea, profesorul de Muzică Tudor Mihalache şi alţii.

La Mănăstirea Neamţ: arhid. Ioan Ivan, cel care a slujit cu devotament Seminarul peste un sfert de secol, Ştefan Alexe, Mircea Păcurariu, deveniţi mai târziu profesori titulari la Institutele teologice din Bucureşti, respectiv Sibiu, Ilie Georgescu, viitor consilier patriarhal, Mihai Vizitiu, azi lector la Facultatea de Teologie din Iaşi şi consilier cu probleme de învăţăm=nt în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Anibal Panţiru, la catedra de Muzică, cu o activitate de peste 40 de ani.

La Seminarul din Cluj Napoca au activat câţiva foşti profesori ai Academiei (apoi Institutului ) teologic de acolo, ca Ioan Zăgrean (ulterior profesor titular la Institutul teologic din Sibiu), Gheorghe Stănescu, Ioan Bunea, sau profesorul de Muzică Ion Brie, cu o activitate didactică sau dirijorală foarte îndelungată, Alexandru Moraru, Valer Bel şi Vasile Stanciu, azi profesori la noua Facultate de Teologie din Cluj Napoca, Mircea Basarab, actualmente preot în München.

La Seminarul din Craiova au activat profesorii Nicolae Petrescu, Vasile Prescure, Veniamin Micle, precum şi actualii profesori din învăţă- mântul universitar: Petre Semen, azi la Iaşi, Alexandru Buzera, Ştefan Resceanu şi Dionisie Stamatoiu, toţi la Craiova, şi alţii.

În sfârşit, la Seminarul din Caransebeş notăm pe profesorul Zeno Munteanu, fost la Academia teologică de acolo, Dumitru Abrudan, azi profesor şi decan la Facultatea de Teologie din Sibiu, Silviu Anuichi, care a devenit apoi conferenţiar la Facultatea de Teologie din Arad şi Sorin Cosma, azi profesor la Facultăţile din Timişoara şi Caransebeş, Nicolae Achimescu, azi profesor şi decan la Facultatea din Iaşi.

S-au publicat o serie de manuale pentru elevii Seminariilor teologice, fie de profesori de la Institutele teologice (Liturgica lui Ene Branişte şi colab., Istoria bisericească universală de Ioan Rămureanu, Morala de Ioan Zăgrean, Dogmatica de Ioan Zăgrean şi Isidor Todoran, Istoria Bisericii Ortodoxe Române de Mircea Păcurariu), fie de unii profesori de Seminar (Studiul Vechiului Testament de Nicolae Ciudin, Studiul Noului Testament de Ioan Constantinescu, Omiletica şi Catehetica de Nicolae Petrescu).

Aşadar, până în 1989, în pofida condiţiilor în care şi-au desfăşurat activitatea şi a restricţiilor impuse de regimul comunist, seminariile teologice şi-au făcut din plin datoria, pregătind aproape 40 de generaţii de preoţi, care L-au slujit apoi cu smerenie pe Hristos în parohiile pe care le-au primit în diverse zone ale ţării. Munca profesorilor de la Seminarii, ca şi a elevilor din perioada respectivă constituie un capitol „eroic” din viaţa Bisericii şi a neamului nostru.

Bibliografie:

Învăţământul teologic până în sec. XVIII. Ştefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, 303 p.

Şcoala de la Putna. Petru Rezuş, Din istoria învăţământului teologic în Moldova de Nord. Şcoala duhovnicească de la Putna, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXVII, 1961, nr. 1-2, p. 18 – 22.

Şcolile de grămătici din Ţara Românească. Ilie G. Diaconescu, Şcoala candidaţilor de preoţie din mănăstirea Glavacioc, în „Glasul Bisericii”, XIX (1960), nr. 7-8, p. 661-667; Grigorie Urâţescu, Ierotei Dascălul, în „Glasul Bisericii”, XXIX (1970), nr. 1-2, p. 58-71; Gabriel Cocora, Din trecutul pregătirii clerului în cuprinsul Eparhiei Buzăului (1825-1873), în „Glasul Bisericii”, XXIX (1970), nr. 3-4, p. 329-362.

Şcolile catehetice din Moldova. Veniamin (Pocitan) Bârlădeanu, Şcolile catehetice din Eparhia Huşilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, XLIII (1930), nr. 10, p. 945-950, nr. 11, p. 1019-1029, nr. 12, p. 1117- 1129; N. Dragomir şi Silviu N. Dragomir, Pregătirea preoţilor în Eparhia Romanului, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LI (1975), nr. 9-12, p. 746-758 şi LIV (1978), nr. 1-2, p. 109-125 (partea a doua se ocupă de seminar).

Seminariile teologice. Constantin Erbiceanu, Istoricul Seminarului Veniamin din Mănăstirea Socola, Iaşi, 1885, 136 p.; Gheorghe Adamescu, Istoria Seminarului Veniamin din Iaşi (1803-1903), Bucureşti, 1904, 180^ 180 p.; Şt. Călinescu şi D. Boroianu, Istoria Seminarului Central din Bucureş ti, Iaşi, 1904, 279 p.; G. Drăgănescu, Istoricul Seminarului din Curtea de Argeş, Piteşti, 1900; Al. T. Dumitrescu şi Gh. M. Ionescu, Istoria Seminariilor preoţeşti din Buzău, Curtea de Argeş, Huşi, Ismail, continuat la Galaţi, Râmnicu Vâlcea şi Roman, Bucureşti, 1906; C. N. Mateescu, Scurt istoric al Seminarului,, în „Anuarul Seminarului «Sf. Nicolae»” din Rm. Vâlcea pe anul şcolar 1924-1925; Gh. C. Marinescu, Seminarul din Curtea de Argeş, 1836-1936, Bucureşti, 1937; Victor Papacostea şi Mihail Regleanu, Seminarul Central 1836-1936. Documentele întemeierii, Bucureş ti, 1938, VI ^ 418 ^ XIV p.; Dimitrie G. Ionescu, Seminarul din Buzău, în „Biserica Ortodoxă Română”, LV (1937), nr. 3-4, p. 175-213; I. Ionaşcu, Material documentar privind istoria Seminarului din Buzău 1836-1936, Bucureşti, 1937, XXII ^ 276 p.; Grigorie N. Popescu, Din trecutul Seminarului „Nifon mitropolitul” din Bucureşti, Bucureşti, 1943, 239 p.;

Toma G. Bulat, Profesori bănăţeni în serviciul şcolilor clericale din Principatele Române în secolul XIX, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr. 10-12, p. 632-642; Mircea Păcurariu, Profesori transilvăneni la şcolile teologice din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XIX-lea, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLIV, (1968), nr. 1-2, p. 29-49; Ilie Georgescu, Manuale didactice teologice în veacul al XIX-lea, în „Studii Teologice”, IX (1957), nr. 9-10, p. 710-725; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ed. a II-a, Bucureşti, 2002.

Învăţământul teologic după 1918, Mircea Păcurariu, Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925-1975, în „Studii Teologice”, XXVII (1975), nr. 9-10, p. 416-438; Veniamin Micle, Seminarii teologice la Craiova în secolele XIX şi XX, în „Mitropolia Olteniei”, XXVII (1975), nr. 9-10, p. 666-681; Idem, Învăţământul teologic în cadrul Mitropoliei Olteniei în ultimele cinci decenii, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 1-2, p. 37-49; informaţii în periodicele bisericeşti (în special „Biserica Ortodoxă Română”) din 1918 până în 1989.

Contact

Seminarul Teologic Ortodox "Sfântul Vasile Cel Mare" Iaşi

Adresa: Aleea M. Sadoveanu nr. 46, Iași 700489, România
Tel/Fax:- secretariat - 0232.217.045

              - contabilitate - 03321.100.118
              - administratie - 0733.922.272
              - pedagog - 0733.922.276

Email: seminarteologiciasi@yahoo.com

Sait realizat de DOXOLOGIA Media, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © 2012 seminariasi.ro